Nicolae Manolescu: Iată că începem cu una din mutațiile, ca să folosim termenul lui Eugen Lovinescu - mutația valorilor, cu una din mutațiile, din multele mutații, care au loc și vor avea cu siguranță loc și de aici înainte, în literatură, în perceperea literaturii, în discutarea literaturii, implicit în istoria literară. Firește, întrebarea pe care Virgil Ierunca mi-o pune mi-am pus-o și eu și răspunsul e simplu, am mers și eu înainte o dată cu epoca. Acum 20 și ceva de ani, cu aproximație, când spuneam că o istorie a literaturii nu mai este posibilă, ne găseam cu toții într-un moment în care diacronia, istoricul, istoricitatea erau puse în umbră, lăsate de-o parte de un tip de analiză literară, structurală, sincronică, în care accentul se punea pe cu totul alte aspecte. Atunci mi se părea imposibilă istoria literaturii, mi se părea că George Călinescu n-a făcut altceva decît să ne răpească posibilitatea de a a mai scrie o istorie a literaturii mutându-se către critică, am și povestit aceste lucruri. Acum, firește, o dată cu reîntoarcerea acestor valori de istoricitate, redevine posibilă istoria literară. Dar sîntem într-un moment în care această revenire în forță a istoricității se combină, și se combină într-un mod fericit, cu ceea ce Monica Lovinescu spunea la început, anume cu absoluta necesitate de a ne revizui setul de criterii pe care le folosim, criterii estetice, sociale, morale pe care le folosim atunci când analizăm literatura.
Dacă îți dorești să citești cartea integral folosește butoanele de mai jos pentru a naviga la librăriile online care comercializează cartea Istoria critica a literaturii romane în format fizic.
Nicolae Manolescu Istoria Critica A Literaturii Romane.pdf
Download File: https://vittuv.com/2vzZCw
Nu mai pierde timpul! Am realizat pentru tine lista cu librăriile online care vând Istoria critica a literaturii romane și poți alege librăria cu prețul cel mai mic ? ca să comanzi chiar acum.
Într-o istorie a literaturii, intriga e marea creație a autorului. Sînt la îndemînă cîteva soluții clasice ale istoricilor literari: împărțirea evoluției literaturii pe secole, pe epoci (pentru perioadele mai vechi) sau pe generații (pentru apropierea de contemporaneitate, unde istoria e mai vie, mai dinamică și mai concretă în conflicte) și relevarea treptată a modului în care se schimbă literatura pe genuri și specii literare, în teme și motive, în raporturile cu alte literaturi. O altă strategie clasicizată e definirea curentelor culturale majore și a grupărilor. Nicolae Manolescu le folosește din plin, cînd vorbește despre literatura medievală (de oratoria religioasă și de spiritul cronicăresc), despre neoclasicism, luminism, romantism, junimism în secolele următoare, despre modernism și postmodernism în secolul al XXlea, dar numai ca etichete, fără ideologie. Era inevitabil. Sînt conceptele unanim vehiculate.
E programatică intenția autorului de a valorifica alte opinii critice în istoria sa, astfel încît să nu ignore interpretările altora despre scriitorii importanți. Nicolae Manolescu instaurează pentru prima dată un dialog cu bibliografia critică esențială. G. Călinescu și toți ceilalți autori de istorii ale literaturii române procedează ca niște pionieri în domeniu, fără a ține cont de predecesori. Noutatea de atitudine e o formă de onestitate. Ideea de istorie critică are la Nicolae Manolescu accepția personală de rescriere și reevaluare continuă, în funcție de valorile noi care apar și impun o altă perspectivă. Exegetul însuși este îndemnat să se reconsidere, fiind obligat el însuși să-și rescrie interpretările, viziunile și raportările la trecut în funcție de un prezent mișcător.
Nici practicarea unei istorii critice a receptării nu e nouă, pe spațiile mici ale unor monografii sau studii secvențiale. Ba chiar era și este foarte extinsă sub forma compilațiilor didactice sau doctorale, care își declară sursele, fără a mai avea suflul de a le depăși printro interpretare proprie. Nicolae Manolescu are și aici dreptate: receptarea critică a fost exersată în istoria unor opere, a unor personalități sau epoci literare bine delimitate, dar nu în istoriile literaturii, scrise cu inocența primilor coloniști.
Toți referenții l-au raportat pe istoricul literar Nicolae Manolescu la G. Călinescu, în relație cu care s-a definit el însuși în tinerețe și de care apoi s-a distanțat prin practică, maturizare, deschidere și idei înnoitoare, în sincronie cu critica europeană a anilor 1960-1970. Comparația a fost cel mai adesea valorizatoare, uneori chiar cu intenția de supraestimare, cum sînt și eu tentat să fac. Nicolae Manolescu are toate calitățile lui G Călinescu și nici unul dintre defectele lui. Așa cum a izbutit cu Istoria literaturii, Nicolae Manolescu ar putea rescrie în replică oricare dintre cărțile sau eseurile lui G. Călinescu, mai puțin romanele.
Nicolae Manolescu a văzut foarte bine și a evitat inconsecvențele lui G. Călinescu față de istoria literaturii ca istorie estetică. Spiritul ludic și comic călinescian sau numai spiritul realist balzacian l-au împins pe exeget spre ample desfășurări biografice și anecdotice, pe care Nicolae Manolescu le înlătură cu totul (o excepție înregistrăm numai la epistolarul odobescian). Nu ni-l putem închipui pe Nicolae Manolescu conturînd figurine ca ale lui Carol Scrob sau Cilibi Moisi numai din aplecare spre pitorescul portretistic, cum procedase G. Călinescu.
Rar de tot se consultă o istorie a literaturii pentru scriitorii mari, cel mai adesea pentru viziunea de ansamblu sau pentru anumite detalii. Cine va citi istoria călinesciană pentru capitolele despre Maiorescu sau Eminescu va avea o mare dezamăgire. Istoria manolesciană pune accentul pe capii de serie ai bătăliilor canonice (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu), ceea ce-i face dintr-odată mai interesanți; de fapt, ei țin locul ideologiilor din viziunea lovinesciană; prin ei se explică modul în care se schimbă istoria estetică de la o epocă la alta.
Pentru restul literaturii române, de după epoca interbelică, se mai remarcă spațiul acordat doar lui Mircea Eliade (15 p.) şi Marin Preda (14 p.). Oricare alt scriitor postbelic beneficiază de mai puțin spațiu de analiză în istoria manolesciană. Vîrfurile sînt: Nicolae Breban (11 p.), Augustin Buzura și Mircea Ciobanu (8 p.), Eugen Barbu și Marin Sorescu (cu cîte 7 p.), Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Petru Dumitriu, D. R. Popescu, Radu Cosașu, George Bălăiță, M. H. Simionescu (cu cîte 6 p.), Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Ștefan Bănulescu, Bujor Nedelcovici, C. Țoiu, Dana Dumitriu (cu cîte 5 p.). Între critici, privilegiați sînt: Eugen Simion (8 p.), Eugen Negrici (7 p.), Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu, Livius Ciocîrlie (puțin peste 5 p. fiecare), iar dintre eseiști se remarcă: Gabriel Liiceanu (puțin peste 6 p.), Andrei Pleșu (5 p.) și H.-R. Patapievici (puțin peste 4 p.). Restul numelor înregistrate în medalion se uniformizează în spații restrînse, dar onorabile ca prezentare. Părerea mea este că sînt validate prea multe nume de poeți, care încarcă și dezechilibrează canonul.
Au apărut în medalioane nume noi față de prima ediție: Alexandru Piru și Adrian Marino, în secvența generației războiului; aici au fost aduși din alt capitol (deci existau în sumar) Cornel Regman și Monica Lovinescu. Despre Al. Piru, fără simțul valorii, dar sensibil în relațiile literare, circula vorba că îi amenința pe scriitorii care îl supărau că nu îi bagă în istoria literaturii, pe care tocmai o scria. Despre Adrian Marino știm că s-a pronunțat prea des împotriva foiletonismului și a cronicii literare, adversar direct și explicit al lui Nicolae Manolescu. Amîndoi au fost parțial reabilitați, dar numai după o perioadă de carantină. 2ff7e9595c
Comments